Sunt obosită... plictisită... mă irită atîtea prietenii false, atîţia oameni nemultumiţi... Deşi fac şi eu parte din rîndul celor nemulţumiţi de tot ceea ce mă înconjoară, am învătat să zîmbesc chiar şi atunci cînd nu am motive de bucurie, chiar şi atunci cînd sufăr în tăcere...şi intr-adevăr zîmbetul e cel mai bun medicament......Ştiu că viaţa e grea că nu aduce numai fericire...dar eu imi adun fericirea tocmai din faptul că am invăţat să accept lucrurile asa cum sunt, fără să mă mai consum. Daca pierd un prieten, aşa a fost să fie... dacă sufar...asta e, aşa a vrut Dumnezeu...dacă pierd ceva sau pe cineva sunt conştientă că nu stătea în puterea mea să împiedic acest lucru şi nu am lucru mai bun de făcut decat acela de a merge mai departe şi de a învăţa şi ceva din ceea ce s-a intamplat...mereu cu zambetul pe buze intr-o oarecare masură...pentru că mă doare şi pe mine mai mult sau mai puţin... şi eu simt ca mi se frînge inima uneori (foarte des)...şi apoi realizez că aşa e viaţa....că altii o duc mai greu ca mine...chiar dacă alţii o duc mai bine... oricum viaţa aşa vine, cu bune şi rele, cu bucurii şi tristeţi, cu zîmbete şi lacrimi...şi trebuie luată aşa cum e...
Acuma mă simt foarte împăcată cu mine insămi...şi pentru asta nu am nevoie nici de familia perfectă , nu am nevoie nici de o groază de prieteni sau macar de prieteni, pentru ca erau perioade cand nu vroiam să am pe nimeni aproape...mă simţeam mult mai bine singură, doar eu cu gandurile mele şi orice altă prezenţa care imi invada intimitatea mă irita, mă agasa şi nu făceam altceva decît să mă enervez...imi era bine singură. Chiar şi acum cu prietenii pe care ii am adesea tot singură ma simt...dar...zîmbesc pentru că nu doare...
Şi într-un final...SUNT FERICITĂ...orice s-ar intampla...
